Come as you are….

Cea mai mare fobie pe care o am, în afară de frica total iraţională, dar iremediabilă de şobolani, este teama de a îmi pierde undeva, pe drum, printre compromisuri, încercări de adaptare şi eşecuri în lupta cu rinocerizarea, ultima fărâmă de originalitate de care dispun. Nu, nu e vorba de orgoliul de a mă şti altfel decât ceilalţi, ci de nevoia de “a gândi cu capul tău”, cum am văzut de curând scris pe un print stupid de înţelept, în acest context, a gândi cu capul tău vrând, evident, nu atât să marcheze utilizarea corectă a organului cerebral corespunzător, în loc de însuşirea ilegitimă a altuia, ci pur şi simplu, a gândi, a nu lua de bune produsele gândirii colective, care, de cele mai multe ori, numai gândire nu se poate numi. A trăi înconjurat de oameni, faţă de a locui în pustietate, cu tine singur drept tovarăş, presupune, cred, mai multe “renunţări” la sine decât ar trebui să fie legale, din punctul meu de vedere.

Ca să ne împacăm cu lumea, ne certăm cu noi. Gândeşte-te, de exemplu, la momentele în care ruşinea de a îţi exprima o părere care contrasta cu cea unanim acceptată de interlocutorii tăi, o părere pentru care ai fi fost poate ridiculizat de aceştia, te-a oprit de la a mai spune ceva. Din dorinţa de a nu deranja, de a fi plăcuţi, de a da bine, de a ne integra, cei mai mulţi dintre noi ne păstrăm ascunse, poate pentru a le feri, gândurile mai puţin aliniate la direcţia generală. Nu încerca să negi, cel puţin o dată în ultima săptămână ai traversat un moment de acest gen, fie că ai vrut să îţi perii şeful, să îţi mulţumeşti părinţii sau să eviţi un conflict cu prietenii. Mai trist e că nimic nu ucide spiritul mai eficient şi mai iute decât o fac compromisurile.

Din păcate, problema asta îşi are germenul în copilăria timpurie: îi ţineţi minte pe deştepţii care v-au spus că nu e permis să colorezi în afara conturului sau să desenezi copaci albaştri? Ei s-au asigurat să vă transmită „gena conformismului”, încetul cu încetul, v-au îmbrăcat în uniforme, v-au pus să memoraţi notiţele ca să luaţi 10, şi-au încheiat discursuri întregi cu „Aşa e frumos” sau „Aşa se cuvine”.

Aş vrea să menţionez că nu ader la teza pe care am întâlnit-o împrăştiată la mulţi cunoscuţi, de altfel, cu simţul critic dezvoltat, teză conform căreia a fi original înseamnă a observa ce este comun majorităţii şi a face exact pe dos. Am descoperit asta lucrând cu diferiţi colegi la brief-uri de creaţie: o mare parte dintre ei îşi imaginau că e suficient să faci ceva ce nu s-a mai făcut, fără să îţi pese dacă e relevant, dacă e consistent, dacă spune ceva. Căci, cum spunea un înţelept profesor de la facultate, uneori, e mai bine să reinventezi roata, decât să produci un substitut al ei cu forme pătrate, care să nu funcţioneze prea bine.

Pe scurt, nu cred în a fi altfel de dragul de a fi altfel. Cred în a fi altfel, în a gândi altfel, în a te exprima altfel pentru a îţi rămâne fidel ţie, cred în necesitatea momentelor în care alegem să ne “certăm” cu lumea pentru a ne “împăca” pe şi cu noi înşine.