pe gene

aveai pe gene puțină mizerie gălbuie
urdoare cred că-i zice
deși n-are sens
că nu era dimineață
și parcă așa îi spune când e dimineață
ideea e că aveai pe gene
ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo
și nu știai
și nu ți-am zis
te-am privit minute în șir așa, cu chestia aia ușor gălbuie pe gene de care nu știai
și îți zâmbeam
și aș fi putut să îți zic ceva
aș fi putut să fiu grijulie
aș fi putut să fiu complice
aș fi putut să fiu delicată
și să îți zic
dar îți zâmbeam
și ți-era somn
și erai în sfârșit destul de mic
și eram în sfârșit destul de mare
dar ți-era somn
căscai
și la un moment dat te-ai frecat la ochi
și mizeria gălbuie a dispărut
ca și cum n-ar fi existat niciodată
și lucrurile au revenit la ordinea firească
și eram iarăși prea mică
și erai iarăși prea mare.

Medicilor de pe Facebook

Nu sunt medic. Și asta mă va discredita în ochii multora dintre voi. Nu sunt medic, dar vă cunosc bine. V-am luat apărarea în multe situații. Și v-am mulțumit de fiecare dată când v-ați făcut treaba sau chiar încă ceva peste. Și scriu despre voi, aproape zilnic. Nu sunt medic, dar știu cât de frustrant e să nu îți fie apreciate eforturile. O știm cu toții, cei care muncim. Poate mai mult decât e sănătos să o facem. Nu sunteți singuri în frustrarea asta. Dar nu aveți nicio scuză. Vorbesc cu voi, medicii de pe Facebook. Și vă spun așa, pentru că mă refer la o categorie foarte specifică de medici-comentatori. O categorie care încă sper să fie doar o nișă. O excepție, și nu regula. O categorie pentru care eu nu mai am în clipa asta niciun pic de respect.

E perfect firesc să te plângi când ți-e greu. Nu te-ajută la nimic, dar e o voluptate în plânsul ăsta. Te descarcă, te relaxează, te ajută să găsești voci cu aceleași probleme, care să rezoneze cu tine. Dar nu e nimic firesc în a exploata o tragedie ca să amintești cât de important ești tu pe plan social. Cât de mari și justificate sunt frustrările tale prea puțin contează pentru mine acum. Prea puțin contează într-o noapte în care, cel mai probabil din prostia câtorva care s-au jucat la propriu cu focul, au murit 27 de tineri și au fost răniți mai mult de 140. În noaptea cu 27 de morți inutile, decent este să taci. În special dacă n-ai nimic util de spus. În noaptea în care colegii voștri resuscitează, taie, cos, peticesc, oblojesc, curăță, pansează răni care n-or să treacă prea ușor – dacă vreodată, să jubilezi la gândul că o astfel de tragedie le va aminti guvernanților cât de importanți sunt medicii te face nedemn. Nedemn mai ales față de colegii tăi care n-au timp să stea online pentru că sunt ocupați să facă damage control, cu resursele pe care le aveau. Să salveze tot ce pot, cât pot, cu ce pot.

La nici măcar 60 de minute de la apelul la 112 nu e momentul să te bați cu pumnul în piept și să urli tâmpenii de genul „a, acuma eu nevoie de medici? Nu mai suntem șpăgari?” –și totuși mulți nu s-au abținut. Nu fiți mitici. Ce legătură are discuția despre „plic” cu o urgență de proporțiile astea? E un argument căruia îi lipsește rostul și adus în mijlocul dezastrului – chiar dacă pe net, nu în sala de așteptare a spitalului – face rău. Sapă și mai bine prăpastia între „noi” și „ei”. „Noi”, medicii care salvează vieți, supraoamenii prost plătiți, mult munciți. „Ei”, restul lumii, pacienții ingrați, cei care vă înjură, cei care vă judecă, cei care sunt plătiți mai bine ca voi, deși nu lucrează la fel de mult, în condiții la fel de grele.

Prieteni de-ai mei și-au pierdut prieteni în incendiu, cât eu am tremurat așteptând un semn că sunt bine amici care urmau să meargă la concert. Cei mai mulți sunt în regulă. Cât de în regulă poți să fii după minute bune petrecute în miros de fum, spaimă, părul și carnea arse ale celor cu care împărțeai un concert. Cât scriu textul ăsta, încă așteptăm să apară T. Nu e pe listele de pacienți, nici printre morții identificați, dar nu răspunde la telefoane. Mi-e teamă pentru ea. Dar dacă oameni ca T au murit azi-noapte, n-au murit pe altarul cauzei voastre. Și mă îngrozește că unii oameni se pot gândi că morțile astea ar putea avea vreun sens. Că ele vor servi drept pledoarii pentru nevoia de a investi în sistem și în medici. Că vor fi demonstrații ale stării de necesitate. „Ce face populația țării fără medici?”, „Acum poate că societatea și decidenții ar deveni mai permeabili la ceea ce vrem să spunem” scriu medicii de pe Facebook. Ca să nu vomit, închid tab-ul.

Dar vă scriu. Vă scriu doar pentru că sper să înțelegeți. Că există un timp pentru revoltă și unul pentru decență. Nu le confundați. Că solidaritatea la care chemați pacienții trebuie să o arătați la rândul vostru într-un astfel de moment. Măcar mimați-o, dacă nu vă vine firesc. E un hău nemăsurabil între medici și pacienți. Îl adânciți de fiecare dată când ne scoateți ochii cu ce faceți pentru noi. Dacă v-a făcut atât de cinici meseria asta, că nu vedeți viețile pierdute și oamenii în suferință, ci mai întâi o ocazie de a îngroșa mesajul vostru pentru autorități și societate, lăsați-i să vorbească pe cei care s-au dus aseară la spital să își facă meseria. Va fi suficient.

un 15 demn

Angajații fast-food-urilor din statul New York sunt foarte aproape de dublarea salariului minim etapizată în trei, respectiv șase ani (orașul, restul statului). ‪#‎Fightfor15‬ e o uriașă campanie susținută sindical prin care 180.000 de oameni încearcă să-și ia înapoi demnitatea. Cer să fie plătiți cu măcar 15 dolari pe oră. Totul a pornit în noiembrie 2012 când 200 de bucătari și casieri au protestat plecând din senin din bucătăriile pline de grăsime și drive-through-urile aglomerate. Apoi s-a transformat într-o mișcare din ce în ce mai mare și mai greu de ignorat. „There’s more workers than there are CEOs.” e ideea simplă de la care pleacă, în fond, orice mișcare în masă pentru cei mici, dar mulți. 60.000 de oameni au ieșit în stradă ca să #Fightfor15 în luna aprilie, nu veneau doar din fast-food-uri, ci din tot felul de alte slujbe la fel de indecent plătite. Să câștigi 8 dolari pe oră în New York înseamnă, până la urmă, să fii condamnat să faci zi de zi, decizie cu decizie, o aritmetică a supraviețuirii. Cam ca și cum ai fi plătit aici cu vreo 700 de lei pe lună și niște bonuri de masă.

Cât înseamnă 60.000 de oameni, de fapt? Mă gândesc că înseamnă de vreo trei ori mai mult decât medicii români. Dar sigur sunt foarte puțini, de fapt, dacă te gândești la milioanele pe care îi reprezentau. Și totuși sunt 60.000 de oameni din 200 de orașe care s-a mobilizat în aceeași zi să spună că nu mai acceptă, că nu mai vor să fie tratați ca niște sclavi, că și ei contează.

Da, au prins un context politic favorabil și, în parte, și el i-a adus mai aproape de acel 15 demn.
Da, sunt o masă mare de votanți. Influențabili ca oricare alți votanți.
Da, nu McDonalds și KFC sunt principalii finanțatori ai campaniilor politice, actorii mari sunt alții. Așa că statul nu riscă prea mult dacă dă dreptate angajaților McDonalds sau KFC.
Da, federația sindicală a băgat sume foarte mari în promovarea campaniei.
Nu, nu se rezolvă totul doar din intenții bune, curaj de a ieși în stradă.

Dar nimic, absolut nimic, nu ar fi putut ține locul solidarității în acțiune în toată treaba asta. Și cred că e o lecție aici. Una pe care sunt mai mult ca sigură că nu au învățat-o ”protestatarii noștri”. Nu a fost despre comparat anii de școală făcuți de fiecare, nu a fost despre greve de imagine, nu a fost despre arătat cu degetul la altă categorie de oameni plătiți la fel de puțin și zis: nu ei, noi merităm mai mult. A fost și este încă despre toți oamenii care primesc salarii înjositoare în ciuda faptului că fac o muncă până la urmă profitabilă pentru patronii lor.

Și a fost despre povești ca asta:  „An Albany Burger King worker recalled budgeting on paychecks as low as $30, sometimes “barely eating” as he worked to provide care for his wife’s epilepsy and study to be a medical assistant. “People always say that fast-food workers should do something with their lives, but I am doing something. When you have family to take care of, and you are a man, you will do whatever it takes to provide for your family. But I need to survive until I can get to my career goals, and I refuse to increase the population of the prison system.” It was just one of many grim calculations he had to make each day: “I don’t sleep most nights,” he added flatly.”

Dați-vă fiicele la kickboxing, învățați-le să facă plângere la poliție, dar mai ales: încetați să le mai spuneți că e vina lor. Nu e.

Într-a șasea, mă întorceam pe jos de la școală cu o colegă care locuia foarte aproape de mine. Vorbeam tare și râdeam și mai tare încercând să ne ținem echilibrul peste fâșia de gheață care separa nămeții de zăpadă. Avusesem sportul și rămăsesem cu adidașii în picioare, astfel că străduța tăcută se transformase într-un fel de patinoar pentru mine. Pe M. un bărbat a întrebat-o cât e ceasul. Am auzit doar, nu m-am întors inițial să văd, eram concentrată pe zăpadă. Ea m-a tras de mână cu cel mai speriat chip pe care i l-am cunoscut. M-am uitat spre el. TipuÎ, înalt, scheletic și cu ochi goi, era cu pantalonii în vine și penisul la vedere pregătit…pentru dracu’ știe ce, că n-am stat să vedem. Într-o fracțiune de secundă am luat-o la fugă spre casa ei și nu ne-am oprit până n-am ajuns în fundul curții, lângă cotețul câinelui, care a început să latre nervos văzându-ne mutrele roșii, transfigurate. Cum de nu am alunecat pe gheață habar nu am. Auzind zgomote, bunica ei a venit să vadă ce-am pățit și a avut apoi proasta inspirație să ne spună că tocmai auzise că un tip care fusese condamnat pentru viol ieșise de curând din penitenciar. Habar n-am nici azi dacă el era, probabil că nu. Poate era doar un exhibiționist care „se simțea bine” masturbându-se în public, observând străine. Poate era doar un drogat care nu mai știa ce face. Dar la momentul acela nu gândeam așa.

După ce mi-a revenit respirația la normal, mi-a fost rușine că am fugit. Naivă poate, îmi doream să fi reacționat altfel, să îi fi dat un șut fix în zona sensibilă și fără protecție, să fi fost eu aia care să-l sperie pe el, să kick his ass dacă era nevoie. Alor mei nu le-am zis nimic atunci, am schimbat puțin traseul de mers la școală, de parcă tipul nu putea să se afle decât pe străduța aia pe care ne întâlnisem noi cu el, iar la două străduțe distanță nu puteau fi nici el, nici alții ca el. La o vreme după, i-am povestit prietenului meu cel mai bun faza și a râs de mine: ce mare lucru? Chiar așa, ce mare lucru? m-am întrebat, nu se întâmplase, de fapt, nimic. Dar, din când în când, dau de tipul ăla în uneori mari, dar de obicei mici coșmaruri cotidiene. Cel mai recent e microscopic chiar: l-am întâlnit reîncarnat într-un bărbat care a început să le vorbească sânilor mei în loc să îmi răspundă mie întrebărilor din interviul pe care îl făceam. Atunci chiar că nu s-a întâmplat absolut nimic. Dar, povestind unei prietene, mai mult în glumă decât în serios, senzația nefericită experimentată, s-a gândit imediat la decolteul pe care l-aș fi avut. N-aveam, bluza era neagră, opacă, până în gât și lărguță. Și dac-ar fi fost albă, transparentă, decoltată sau strâmtă, era firesc oare? Firesc poate (?), civilizat mă îndoiesc. Dar e banal exemplul, nu? Cât de des vi s-a întâmplat în ultimul an? Dar în ultima lună?

Tot în gimnaziu, mi-amintesc că o profă de religie ne-a zis că „dacă femeia umblă decoltată, sau cu fustă scurtă, sau singură noaptea pe străzi, este la fel de responsabilă pentru viol ca bărbatul. Păcatul e și al ei, că îl face pe bărbat să gândească gânduri necurate.” Îmi amintesc foarte bine sila de-atunci și azi e la fel de intensă. Pentru că azi, în ciuda faptului că îmi promisesem să nu o fac, am citit reportajul cu fata din Văleni violată de șapte consăteni (aș fi scris bărbați, dar nu pot). Te face să îți dorești ca rasa umană să fie o specie pe cale de dispariție, poate ne vor înlocui unii mai buni. Violul în sine îți inspiră groază și neputință, dar și mai multă groază și neputință îmi induce faptul că pe aceeași planetă și în aceeași țară cu mine, prietenele, colegele, mama și bunica mea, trăiesc oameni care văd violul ca „sex surpriză” sau „greșeală a tinereții”, oameni care fac grupuri de susținere a violatorilor și spun că fata o merita pentru că „s-a suit în mașină cu șapte bărbați” (nu e adevărat, dar și dacă ar fi fost, ce dacă? ăsta e semnalul universal pentru: „vreau sex” sau ce?). E ca și cum ar viola-o cu toții iar și iar, umilind-o și terorizând-o fără oprire. Cât de nesănătoasă trebuie să fii, mai ales ca femeie, să susții reforma „pedepsei egale cu durata plăcerii”? Cum dracu’ să fii tu ca mamă mândră că ai crescut un asemenea specimen?

Blamarea victimei în cazurile de abuz sexual nu e nimic nou, sunt țări în care e legalizată/oficială. Dar, în satul din Vaslui și nu numai, martirizarea violatorilor parcă duce lucrurile la un cu totul alt nivel. Unul din care nu știu cum o să ne întoarcem.

Aș începe cu mame (și tați, evident, dar hai măcar mamele) care să își educe băieții spunându-le iar și iar că, indiferent ce poartă, sau cât de tare râde, cât de beată sau vulnerabilă e în clipa aia, dacă o fată zice NU, n-ai nicio scuză să te faci că auzi DA, iar ăla nu e „sex surpriză”, ci „viol”.

Cu cât mai mulți părinți care să își educe fetele fără mituri de tipul „doar fetele indecent îmbrăcate sunt violate” sau „femeia trebuie să aculte de bărbat, ăsta e rolul ei”.

Cu părinți care să-și dea fiicele la kickboxing, dar să le învețe și să facă o plângere la poliție dacă au de reclamat o oricât de mică agresiune asupra sănătății lor fizice și psihice și asupra drepturilor lor. Și să meargă cu ele până în pânzele albe până le câștigă dreptatea.

Cu părinți luptători care să crească fiice luptătoare. Și cu părinți pe care nu i-a părăsit umanitatea, ca să nu crească monștri.

Și pe părinții ăștia trebuie să ni-i educăm. De ieri.

38

Nu cred că am s-o mai văd vreodată în carne și oase pe fata asta, dar îi port cuvintele cu mine de câteva luni. N-o cheamă așa, dar o să îi spunem Elena. O cunoscusem chiar în acea dimineață. Unii oameni formează o legătură pentru că le place aceeași trupă rock. Noi, pentru că amândouă urâm grupurile gălăgioase, în care mulți vorbesc, dar puțini spun ceva. Seara ne-am plimbat și am pozat bătrânul orășel, nu mă așteptam decât la o discuție politicoasă despre politica și presa din țările noastre, despre miracolul amenințat de turiști ca noi, eventual despre vreme. Dar Elena avea o poveste pe care trebuia să și-o dea jos de pe pleoape.
Elena are 37 de ani și viața, crede ea, se termină la 38. Elena are un copil de făcut și nu e în grafic. Elena e singură. Elena are un iubit. Un iubit cu deadlineuri. Deadlineuri de ucis monogamia. „O să fim împreună până în octombrie. Nu pot să fiu cu o singură femeie.” Iubitul pleacă, regretă, se întoarce. După care fixează un nou termen de expirare a relației.
Elena are un contract nesemnat de respectat: „Nu te atașa.” Dar e prea târziu. „Când am fost bolnavă, a mers cu mine la doctor, la spital. A fost foarte grijuliu. Dacă nu ținea la mine, nu făcea asta, nu?” Iubitul e acasă. Nu s-a trezit să o ducă la aeroport. „Nu l-aș fi deranjat cu așa ceva.” A sunat-o abia a doua zi să vadă unde îi e geaca de piele
Elena are o mamă care dă sfaturi pragmatice: „Stai cu el până găsești și tu pe altcineva, timpul trece.” Elena are o relație deschisă cu care n-are ce să facă.
„Nu e un bărbat frumos.” zice. Și caută poze să îmi arate cât de urât e, dar nu găsește în camera foto decât una în care Iubitul e cu spatele. „Chiar nu e un bărbat frumos. Dacă l-ai vedea, ai crede că sunt nebună.” Nu îi zic Elenei că un psiholog n-ar ști cu care din noi două să înceapă. Nu îi zic nici că balta e plină de bărbați urâți cu ego-ul prea mare ca să închidă fermoarul gecii. Devin în schimb eu psihologul cu geacă de piele. O psiholoagă feministă mimând înțelepciune. „Snap out of it.” îmi vine să îi strig din toți rărunchii. Dar rămân calmă ca un life coach plătit să spună bullshit-uri all day long și dau sfaturi raționale, atât de raționale că mi se par cretine. Dar cred că Elena le știe deja și nu prea vrea să le audă. Ba cred că i le-ar putea recita și ea unei prietene dacă ar trece prin ceva asemănător.
Și tac. Și mă gândesc că uneori oamenii n-au deloc nevoie de sfaturile noastre cretine. Sau de sfaturile pragmatice altora. Nici măcar n-au nevoie să le spunem cât de urât e Iubitul sau că asta chiar e irelevant. Poate că e suficient să îi ascultăm. Și să le înțelegem dependența de nefericire.
N-am mai vorbit cu Elena despre asta, deși am mai vorbit. E la ea acasă acum, iar subiecte sunt destule în țara ei, mai ales dacă ai noroc cu meseria asta. Îmi place să mi-o închipui detașată. Îmi place să mi-o închipui curajoasă. Și mi-e teamă s-o întreb, că s-ar putea să nu fie nici una, nici alta.
S-ar putea ca viața să se termine la 38 de ani. Nu cred. Dar s-ar putea ca teama că viața se termină la 38 de ani să facă irelevant dacă e așa sau nu.

am ceva de la tine care nu îmi folosește la nimic

Am ceva de la tine
care nu îmi folosește la nimic,
dar îl car cu mine peste tot.
În avioane, trenuri, taxiuri bizare,
În ploaie, la plimbare,
la făcut poze și adunat povești
la medic și la magazinul din colț.

Îl car cu mine,
fără să îmi dau seama,
nu-i simt greutatea,
când îl zăresc, aproape mereu
îmi pune un zâmbet stupid pe față:
e dovada mea că a existat și acel timp,
altfel nedocumentat de nimeni,
altfel aproape uitat de toți,
timpul bunăvoinței
al gesturilor mici, dar dulci.

În memorie sap mai greu până la el,
doar după ce dau la o parte
multe întrebări nerezolvate.
Dar
din când în când
dau de obiectul ăsta inutil
pe care îl port prin lume
și încep să îți iert una-alta.

Îți iert una-alta.

Și mi-ar plăcea să îți spun
că iertatul ăsta începe să devină automatism,
ca încuiatul ușii la ieșirea din casă,
dar ar fi o minciună grasă
Nu reușesc.
deși e inevitabil, iertatul ăsta
nu vine niciodată imediat sau fără efort.

Vin mai întâi gândurile pe care n-ai vrea să ți le șoptesc,
Pornirea să arunc cu farfurii în tine,
să te împing în gol de pe o clădire înaltă,
sau măcar să mă prefac că nu exiști
că nu ai existat niciodată,
decât ca jumătate de vis.

Dar te iert
și mă iert
doar că apoi o luăm de la capăt:
fiecare cu jumătatea lui de pat
fiecare cu bucata lui de pătură
și cu perna lui sărată de la lacrimi
fiecare cu sarcasmul lui
și cu playlist-ul lui prin care refuză lumea
fiecare cu fărâmele lui de adevăr
și cu poveștile lui nespuse
încercând în zadar să le împartă pe toate cu celălalt.

Și e-adevărat
că, dacă m-aș uita din afară la noi,
aș râde sănătos.
De detașarea asta tot mă chinui să fac rost,
am cerut-o la farmacie,
am cerut-o unui pahar de Cuba Libre
și unei prietene răbdătoare
și unor ture de parc epuizante
și unor cuvinte atent potrivite,
dar încă n-am făcut rost de ea.

poate și pentru că mai presus de ea
mi-e dor de timpul acela care sigur a existat
altfel nedocumentat,
altfel aproape uitat de toți,
timpul bunăvoinței
al gesturilor mici, dar dulci.

dissipatin’

Vă scriu dintr-un carusel complicat cu schimbări abrupte de stare. Am realizat că sunt un fel de masochist, speriat să nu cumva să piardă din lucrurile provocatoare de Auch!-uri. What scares me the most is to lose all that hurts, vorba cântecului.

Am făcut multe interviuri în ultimii cinci ani, dar de departe cele mai valoroase ca experiență umană în sine au fost cele făcute cu actori. Și nu mi-a fost clar până recent de ce. Contrar a ceea ce ați putea crede, actorii (cel puțin ăia mai tineri și mai ales dacă fac și teatru) sunt de-o sinceritate care te înmoaie. Ai puțină  răbdare cu ei, pune-le întrebările corecte și ți se deschid cu atâta adevăr și atâta emoție câte pot purta cuvintele. Actorii sunt primii care învață să facă din vulnerabilitățile lor adevăratele surse de forță. Și știu să își arate aceste vulnerabilități, fără să devină măcar o secundă victime sau patetici, fără să facă din ele nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce sunt.

Am cel mai mare respect pentru oamenii suficient de puternici încât îți indică fără teamă cel mai vulnerabil punct al lor, pentru că știu că, și dacă i-ai lovi acolo, ar supraviețui oricum. Oamenii care nu se ascund. Care nu se prefac de neatins. Care au înțeles că, în fond, cei mai puternici dintre noi nu sunt cei care nu au nimic de pierdut, sau care se tem prea mult de a pierde, ci cei care ar putea să piardă totul, dar nu le e teamă, cu toate astea, să joace jocul.

Nu cred în oamenii care se autoproclamă autoputernici. Nu cred în oamenii „detașați” în mod artificial, care și-au propus să nu se angajeze tocmai ca să nu sufere. Îi prefer pe ăia care încasează tot, cei care fac din problemele lumii  și problemele lor, cei care sunt mereu atenți la ce se întâmplă în jurul lor, cei care se angajează să le pese și știu că a nu-ți păsa nu e cine știe ce dovadă de putere, dar a-ți păsa cu adevărat poate să te facă invincibil în bătălia corectă.

Sau poate asta m-ajută pe mine să dorm mai bine noaptea.

 
 

Oaia neagră

Jurnaliștii au vocație de generaliști. Asta e scuza mea, cel puțin. În liceu am fost într-o clasă de olimpici. Unii din colegii mei au ajuns și pe la olimpiade internaționale. Am avut colegi care au mers ani la rândul pe țară la aceeași materie, devenind mai buni de la an la an. În tot timpul ăsta, eu am pendulat fără oprire. Am flirtat puțin cu cercul de info și nu era sentiment mai mișto decât ăla când compilai programul și mergea. Dar ceva nu se potrivea. Am mers la olimpiada de română, pe vremea când mă lovise dragostea de eroi idealiști ca alter-ego-ul meu din Jocul ielelor. Dar nu eram prea bună la umplut câte 12 pagini în trei ore. Eram mult mai concisă pe vremea când scriam de mână. Am fost când obsedată de o carte de filosofie, când prinsă într-o îndrăgosteală cu matematica înțeleasă în fugă de la un prof prea grăbit. Și tot așa. Cred că am fost în fiecare an la altă combinație ciudată de olimpiade, fără să mă pasioneze suficient de tare vreuna. Și cu un dezinteres bizar față de rezultatul final. 

black sheep

Fără să fi fost  vreo tocilară, am terminat fiecare an de liceu cu o medie cu care acum mi-ar fi rușine să mă afișez. Încă mai vreau să mă prefac puțin că sunt cool. Nu m-ajuta la nimic. Și nu mă încălzea cu nimic. Îmi doream mai mult decât orice să am „my thing” și nu eram foarte sigură care e. Dar aveam viziunea asta romantică despre cum fiecare om are o vocație anume și e dator să și-o descopere, altfel va fi condamnat la nefericire.

Pe la jumatea clasei a noua, dirigu’ ne-a întrebat ce vrem să facem cu viețile noastre. Și mi-aduc aminte cum s-au holbat toți la mine când le-am zis că eu vreau să fiu regizor sau jurnalist. Eram într-o clasă de mate-info, aveam colegi pragmatici. Am colegi pragmatici. Duc clasa aia cu mine oriunde m-aș duce și e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Dar asta nu înseamnă că nu m-am simțit mereu oaia neagră. Cu timpul însă, începe să îți placă să fii oaia neagră.

Tot dirigu’ a venit cu ideea că ne-ar trebui o revistă a noastră. O fițuică, îi zicea el. Și o fițuică a fost. Dar una care ne-a fotografiat pe noi așa cum eram atunci. Când patetici, când vag amuzanți, când copilăroși, când prea maturi pentru vârstele noastre. În fiecare an, când ne vedem de Crăciun, dirigu’ își amintește de revista aia. Și de textele mele. „Care ne făceau pe toți să bocim.”  Poate că e trist să spun asta, dar a fost primul om care a crezut în mine. Care a crezut în mine cu adevărat. Sau cu a cărui încredere am știut eu ce să fac.

Încă am la Ploiești textele pe care le scriam pe-atunci. Și pentru revistă, dar mai mult pentru mine. Pe unele nu le-a mai citit nimeni în afară de mine. Pe multe nu le-aș arăta nimănui acum. Erau prea lirice, prea siropoase, prea patetice. PREA naive. Dar aveau adevărul lor. Și asta le-a făcut importante.

Pentru că, încet-încet, accidental sau nu, ele au devenit my thing. Și eu am rămas oaia neagră.

Te va face K.O.

tom hardyTot ce le e specific dramelor de luptă (şi, până la un punct, filmelor de sport) le face pe cele mai multe plictisitoare şi uşor de ironizat: personaje rudimentare, clişee narative (preferatul fiind acela al victoriei underdog-ului), scenarii stupid de neverosimile. Aşa că, înainte de a începe să văd Warrior, mi-am zis că, în cel mai rău caz, o să fie un izvor bun de glume, şi, în cel mai fericit caz, voi avea parte de interpretări faine din partea lui Tom Hardy şi Nick Nolte. N-am avut aşteptări prea mari şi de data asta mă bucur că m-am înşelat. Filmul e mult mai bun decât speram.
După 14 ani de absenţă, fostul puşcaş marin Tommy (Tom Hardy) se întoarce în Pittsburg, unde se va pregăti pentru cel mai mare turneu de arte marţiale mixte din lume. Îl cooptează ca antrenor pe tatăl său, Paddy (Nick Nolte), fost boxer şi alcoolic în recuperare, cu care nu a mai vorbit din copilărie. În acelaşi timp, fratele său, Brendan (Joel Edgerton), cu care a pierdut legătura în urmă cu mult timp, realizează că trebuie să se întoarcă, la rândul lui, la lupte pentru a-şi salva familia de la faliment. V-am pierdut deja interesul, nu? Sună banal, previzibil? Cam aşa şi e. Nu o să vă dea pe spate originalitatea poveştii. Nu te uiţi la „Warrior“ ca să vezi ce se întâmplă, ci cum se întâmplă. Cum alege regizorul Gavin O’Connor să îţi spună ce se întâmplă. Pot să vă promit însă că, în spatele poveştii aparent plate – căci, da, premisa nu se poate duce în prea multe direcţii – sunt o mulţime de straturi de descoperit, sensuri de descifrat şi actori de admirat.
Ca şi sportul brutal care oferă peliculei lui O’Connor deopotrivă un fundal, un depozit de metafore şi un pretext pentru crearea unor scene de luptă groaznic de eficiente, „Warrior“ are o eleganţă şi o poezie surprinzătoare. Fără a fi subtil. Tehnica regizorală impecabilă – căreia i se adaugă disciplina şi graţia unei distribuţii de excepţie – este orientată cu totul într-o singură direcţie, precisă şi lipsită de ambiguitate: filmul acesta vrea să te facă K.O. Şi va reuşi.

afis warrior
O’Connor, care a participat la scrierea scenariului, a înţeles de mult că nu neapărat surpriza este responsabilă de întreţinerea suspansului în filmul de sport. (Şi nici nu e aşa de relevantă.) Unele dintre cele mai bune filme ale genului s-au inspirat din momente memorabile din istoria sportului sau au avut puternice accente documentare sau biografice. Nu contează că ştii scorul cu care se va încheia partida sau că la evenimentul respectiv eroul tău se va accidenta. Dimpotrivă, sentimentul fatalităţii face ca deznodământul victorios să fie şi mai catarctic. În „Warrior“, nu istoria este motorul inevitabilului, ci soarta, anunţată de fragmentele din Moby Dick, audio-book-ul care îi ţine de urât lui Paddy în momentele lui de singurătate. Tema romanului – obsesia maniacală, violentă şi ritmul shakespearian al prozei subliniază, deloc subtil (dar la ce i-ar folosi unui film de luptă să fie subtil?), ce se întâmplă pe ecran. Brendan, Tommy şi Paddy reprezintă valori tradiţionale ale familiei – asta dacă prin tradiţie ne întoarcem la Cain şi Abel, sau la tragediile Greciei antice.
Fiecare film de sport are nevoie de un meci mare. În cazul „Warrior“, acesta este Sparta, turneul în care se pun la bătaie 5 milioane de dolari şi în care concurează cei doi fraţi. În regia lui O’Connor, Sparta devine un spectacol grandios, cărnos, înfiorător despre răzbunare şi salvare. Ştim din prima parte a filmului că urmează o ciocnire între cei doi fraţi, dar asta nu răpeşte din emoţia vizionării. Ceea ce particularizează filmul lui O’Connor în raport cu alte pelicule de sport este faptul că nu se opreşte asupra unui concurent sau a unei echipe, ci urmăreşte mai degrabă ambele părţi, ceea ce înjumătăţeşte atât filmul, cât şi empatia noastră. Dacă Brendan este eroul improbabil tipic, care apără valori tradiţionale din poziţia underdog-ului cu care e uşor să te identifici, cu Tommy poate fi puţin mai greu să ţii. Mai degrabă antierou, ascunde mai mult din motivaţiile sale decât lasă să se vadă. Îl domină o ură violentă ale cărei explicaţii rămân incomplete. Şi cu toate acestea, bătălia lui interioară, cu proprii demoni, devine lupta cea mai spectaculoasă din tot filmul.
Chiar dacă naraţiunea le va fi familiară fanilor dramelor centrate în jurul unui erou improbabil, interpretările actorilor, precum şi editarea secvenţelor de luptă fac ca Warrior să fie un învingător atât în ring, cât şi în afara lui. Are unul dintre cele mai bune finaluri pe care le-am văzut vreodată: muzical, dramatic şi poetic deopotrivă, cu minim dialog, dar maximă tensiune. Piesa „About Today“ de la The National ţine loc de replici într-un mod magistral, punctând sonor fiecare detaliu.
Bonus: am terminat de văzut filmul fără să îmi întorc privirea de la ecran, pentru că zbura dezgustător sângele sau dintele vreunui luptător în slow motion. O’Connor primeşte o bilă albă şi pentru bun gust. Nu fetişizează şi nu glorifică violenţa, dimpotrivă. O foloseşte ca pe un instrument de storytelling, ca pe o alegorie permisivă şi ca interogare a multiplelor definiţii posibile ale masculinităţii şi ale forţei.
„Warrior“ are personaje (aparent) rudimentare, foloseşte fără jenă clişee narative, descrie parcursul victorios al unui underdog cu motive nobile pentru a intra în competiţie. Din acest punct de vedere, e tot ce te-ai aştepta să fie o dramă de luptă. Şi totuşi, regizat şi jucat cu inteligenţă, te va face K.O.

Textul a fost publicat inițial în Viața medicală, în numărul 4 din 23 ianuarie 2015.

Două tipuri de oameni

N-or fi două feluri de oameni pe lume, dar sigur-sigur ai două feluri de oameni în jur. Îi recunoști după cum reacționează când ți-e rău.

heart is sick
Sunt cei care, atunci când le spui că nu te simți prea bine și încerci să glumești și să minimalizezi, se prind că e mai grav decât povestești și vin la tine-acasă cu pachețel cu suc de portocale, miere, ceaiuri și narcise, riscând puțin să plece cu un virus mai bogați. Și cei pe care îi rogi să îți pună mâna pe frunte să vadă dacă ai febră și se uită ciudat la tine.

Sunt cei care ți-au făcut frecție cu spirt în cămin când aveai febră și care aproape te-au legat cu forța de patul supraetajat, când pe tine te chema datoria la un eveniment pe care îl organizai, dar la care era mult mai sigur să nu mergi. Și cei cărora le spui că ai răcit și nu știu cum să se îndepărteze mai repede ca să nu se lipească vreun microb de ei.

Sunt cei care ți-au ținut părul când ți-a venit să vomiți în public și cei care s-ar preface imediat că nu te cunosc, dacă ți s-ar întâmpla asta de față cu ei.

Sunt cei care te sună să te întrebe ce mai faci, să îți spună o glumă să îți ridice moralul sau să îți recomande leacuri băbești care „au mers” pentru ei. Sau să te cicăle să te cauți, pentru că își amintesc mai bine ca tine când ți-a fost rău ultima dată. Și apoi sunt cei care te ignoră cu grație, care n-au timp pentru „prostiile tale”, pentru că sunt ocupați cu viața.

Sunt cei care spală vasele pe care ai fost tu prea slăbit ca să le speli. Și cei care intră în competiție: nu știu cât de tare te doare pe tine, dar pe mine sigur mă doare mai tare.

Problema e că, după ce ne revenim din leșin, gripă, indigestie sau mahmureală, are loc un mic scurtcircuit la nivelul memoriei și îi amestecăm din nou. Și ne pierdem prea mult timp cu cei din categoria greșită.

(Acest text a fost scris cu ajutorul celei mai generice forme de ibuprofen, cumpărat dintr-o farmacie în care vânzătoarea a rămas cu gura căscată când o clientă a întrebat-o dacă îi poate măsura glicemia. „Asta se face la cabinetul medical, nu în farmacie.” Deși nu pare, are legătură cu restul textului. Iar alegerea termenilor nu este pur întâmplătoare.)